Etimologia populară şi atracţia paronimică

Lasă un comentariu

Atracţia paronimică este un fenomen lingvistic prin care un cuvânt care e folosit mai frecvent în limbă, deci mai familiar vorbitorului, îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, înlocuindu-l. În acest fel se produce greşeala foarte cunoscută nume şi pronume, unde pronume îi uzurpă locul lui prenume.

Din cauza atracţiei paronimice se produce fenomenul de etimologie populară, care constă în modificarea formei unui cuvânt, sub influenţa altuia mai cunoscut, cu care se aseamănă. De exemplu, vorbitorii necultivaţi folosesc în mod greşit forma revindecări (în loc de revendicări), pentru că îşi închipuie că are legătură cu vindecări (un cuvânt foarte cunoscut).

Manualul ART / Clasa a IX-a / Ex. 3 / pag. 22

Explică următoarele etimologii populare ca aspect al atracţiei paronimice: filigram, brusculadă, arcoladă, (nume şi) pronume.

Forma lexicală filigram este greşită. Corect este filigran. Filigram a apărut deoarece vorbitorii necultivaţi îşi închipuie că provine de la cuvântul gram, un cuvânt mult mai cunoscut. Altfel spus, filigram a apărut sub influenţa atracţiei lui gram.

Forma lexicală brusculadă este greşită. Corect este busculadă. Brusculadă a apărut deoarece vorbitorii necultivaţi îşi închipuie că provine de la cuvântul brusc, un cuvânt mult mai cunoscut. Altfel spus, brusculadă a apărut sub influenţa atracţiei lui brusc.

Forma lexicală arcoladă este greşită. Corect este acoladă. Arcoladă a apărut deoarece vorbitorii necultivaţi îşi închipuie că provine de la cuvântul arc, un cuvânt mult mai cunoscut. Altfel spus, arcoladă a apărut sub influenţa atracţiei lui arc.

Folosirea cuvântului pronume în acest context este greşită. Corect este prenume. Greşeala se produce deoarece vorbitorii necultivaţi confundă cele două cuvinte. Prenume suferă influenţa lui pronume, un cuvânt de care orice copil aude în şcoală, la gramatică. Cele două sunt paronime (seamănă ca formă, dar au sensuri complet diferite).


Meditaţii on-line la limba română

Anunțuri

Exerciţiul 2 / pag. 11, manual ART, clasa IX

8 comentarii

Ex. 2 / pag. 11

Î: Observă privirea îngăduitoare sugerată de autor prin versul: Ea cam neroadă, dânsul cam netot. Comentează din această perspectivă semnificaţia cuvintelor neroadă şi netot.

R: În „Pedeapsa”, Adam şi Eva, convinşi că Dumnezeu nu-i vede, fiind culcat, îi încalcă porunca şi fură poame din mărul interzis. Evident, sunt prinşi, pentru că:

Nu se-aşteptau că  Domnul vede tot;

Că ochiul lui deschis, într-adevăr,

Şi depărtările le vede în răspăr.

Naivitatea celor doi de a-şi imagina că Dumnezeu doarme este exprimată poetic prin epitetele neroadă şi netot, precedate amândouă de adverbul de aproximaţie cam:

Ea cam neroadă, dânsul, cam netot…

Întrucât sub masca secvenţelor biblice se ascund de fapt nişte secvenţe familiale, cu un tată preocupat de educaţia celor doi copii ai săi  cam năzdrăvani, cele două epitete trebuie citite în această cheie. Ele sugerează că micuţii sunt prostuţi închipuindu-şi că nu vor fi descoperiţi. Privirea poetului este îngăduitoare, întrucât gândul lui nu se îndreaptă către Adam şi Eva, cei din textul biblic, ci către cei doi copii despre care este vorba de fapt în aceste Versuri de abecedar.


Meditaţii on-line la limba română

"Pedeapsa", de Tudor Arghezi, ex. 11-13/pag. 12, manualul ART, clasa a IX-a

9 comentarii

Ex. 11 / pag. 12

Î: Prezintă aspecte care conferă celor trei poezii argheziene o notă ludică, diferită de mesajul sacru transmis de textul biblic.

R: Inspirându-se din  Vechiul Testament, Tudor Arghezi oferă cititorului în ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar) o viziune personală, necanonică, a modului cum Dumnezeu i-a conceput pe primii oameni: Adam şi Eva. Păstrând coordonatele textului biblic, autorul construieşte un univers diferit, marcat de puternice accente ludice.

Subtitlul Versuri de abecedar ne lămureşte încă din start asupra principiului constructiv al acestor poezii. Arghezi îşi propune să prezinte aspecte din Biblie pe înţelesul copiilor de clasa I, prin urmare va transforma lumea Vechiului Testament în ceva familiar copiilor. Dumnezeu devine un tată atent şi sever, iar Adam şi Eva nişte copii jucăuşi şi, uneori, neascultători. Toate scenele biblice sunt privite deci din această perspectivă. Adam şi Eva, abia creaţi, îşi julesc nasul prin urzicile Raiului, se hârjonesc cu gâzele şi iezii, dorm dimineaţa cât vor, nu se duc la şcoală, fură mere din pom, se pârăsc unul pe altul. Este evident că, privite astfel, scenele biblice îşi pierd solemnitatea sacră din Vechiul Testament, se desacralizează deci, păstrându-şi doar funcţia moralizatoare, exprimată, şi aceea, în notă umoristică, pe înţelesul celor mici: ai furat, ai minţit, eşti pedepsit!

În concluzie, Arghezi se joacă, prezentând Biblia pe înţelesul – şi pentru uzul –  lui Miţu şi Baruţu. Ludicul disipează sacrul, dar păstrează eticul în formă digerabilă.

Ex. 12 / pag. 12

Î: Ce motive poţi identifica în acest ciclu?

R: În acest ciclu se pot identifica, pe lângă motive biblice precum motivul creaţiei omului, motivul creaţiei femeii, motivul păcatului originar, motivul alungării din Rai, şi motive profane, ca motivul copilăriei fericite.

Ex. 13 / pag. 12

Î: Explică semnificaţia pe care o sugerează subtitlul acestui ciclu: Versuri de abecedar.

R: Subtitlul Versuri de abecedar sugerează că Arghezi nu îşi propune o abordare serioasă şi gravă a secvenţelor  biblice, ci le foloseşte ca pretext pentru  o incursiune amuzată şi amuzantă în lumea copilăriei, cu finalitate moralizatoare. Un abecedar al moralei, ce e bine şi ce e rău pe înţelesul copiilor, sub autoritatea Cărţii Sfinte.


Meditaţii on-line la limba română

"Tablouri biblice", de T. Arghezi, ex. 7 / pag. 11, manualul ART, clasa a IX-a

2 comentarii

Ex. 7 / pag. 11

Comentează valoarea aforistică a versurilor:

Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna

Mai tare decât faptele minciuna.

Un aforism este o cugetare care redă într-o formă concisă, expresivă şi memorabilă un adevăr important despre viaţă. Prin urmare, două sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o formulare pentru a avea valoare aforistică: să aibă un conţinut apt să transmită un adevăr general-uman şi să aibă o formă concisă, expresivă, memorabilă.

E de discutat dacă versurile argheziene îndeplinesc aceste două condiţii.

S-o luăm cu forma. Într-adevăr, versurile sunt memorabile. Concise, regulate, ritmate şi rimate, ele sunt foarte percutante. Inversiunea scoate în evidenţă cuvântul-cheie: minciuna; adverbul întotdeauna conferă valoare de perenitate ideii, iar prezenţa lui Dumnezeu asigură autoritatea necesară oricărui adevăr esenţial. Sonoritatea dură, de nicovală izbită de baros, a versurilor, e dată de aliteraţia produsă prin repetarea, pe un spaţiu foarte îngust, a consoanelor dentale „t” şi „d”: …loveşte-ntotdeauna mai tare decât faptele… Forma versurilor sugerează într-adevăr un adevăr implacabil, ca o sentinţă definitivă şi irevocabilă.

Dacă şi conţinutul exprimă adevărul  este însă îndoielnic. Ce fac cei doi? Fură şi astfel încalcă porunca lui Dumnezeu. Apoi se sperie şi mint. Ce este mai condamnabil din punctul de vedere al divinităţii creştine: furtul sau minciuna? Arghezi spune că minciuna. Dar… Dacă e să respectăm strict cuvântul biblic, între cele zece porunci, să nu furi este a opta, iar să nu minţi nici nu apare decât într-o formă foarte particulară: Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

Prin urmare, într-o formă aforistică foarte expresivă, Arghezi exprimă, mai degrabă, un adevăr personal, pe care, pentru a-i spori autoritatea, i-l atribuie lui Dumnezeu. Ţinând cont însă de faptul că, de fapt, secvenţele biblice nu sunt altceva decât scene familiale deghizate, pentru un tată grijuliu cu educaţia copiilor săi, minciuna poate să fie mult mai gravă decât micul furt provocat de poftă.

%d blogeri au apreciat asta: