Funcţiile limbii după Jakobson

Lasă un comentariu

1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia dintre mesaj şi contextul lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul cel mai larg al acestui cuvânt.

2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi conţinutul mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse, colorînd-o în diferite grade cu o emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat expresive sunt interjecţiile, emfaza care ţine de intonaţie, dar şi anumite particularităţi în construcţia mesajului, o anumită selecţie în inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de com­paraţie etc. Se poate afirma că funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru mesaje a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un semn al unei anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului. Anumite particulari­tăţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care în­soţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe co­duri.

3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventa a acestei funcţii este realizată prin formulele de adresare directă la colocutor cu alocutive (sau pseudoalocutive) în cazul vocativ, atitudinea injonctivă prin construcţii imperative (cu verbe la modul imperativ sau forme echi­valente cu imperativul), prin enunţuri incantative de urare, adulaţie, sau peiorative etc. Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează comportamentul de receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale transmiterii mesajului cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum cu­noşti, vezi bine, nu te supăra, bată-te norocul] etc. Aspectele conative sunt specifice mai ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele oratorice ca mijloace specifice de a trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i prelucra comportamentul faţă de mesaj.

4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de comunicare, de control, prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei funcţii sunt, de exemplu, formulele protocolare de salut, interjecţia alo !, inserţiunile incidente de tipul [(mă) auzi ? ], [(mă) asculţi ? ], [înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă întrerupe, ai răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de tipul [da, desigur, bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care colocutorul intervine în timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi manifesta ati­tudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului.

5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire de limbajul concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre limbaj, adică contextul referenţial al mesajului este chiar codul limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de control privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic dm partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne, a unei limbi străine sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi gramatica codului limbii, regulile de codificare şi de decodificare. Enunţurile de definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume predicativ realizat prin nume în nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încît o distincţie clară între funcţia referenţială şi cea meta­lingvistica nu este totdeauna concludentă. Cînd spunem [în prima zi a anului, de întîi ianuarie, am văzut un program frumos], secvenţa subliniată este o construcţie apozitivă în care cei doi termeni sînt echivalenţi, fiind coreferenţi, ceea ce înseamnă că formula este şi un articol al codului lingvistic.

6° Funcţia poetică este definită de Jakobson ca ,, atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe departe numai la poezie (după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcţia poetică a mesajului) şi constă în aceea că pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor lingvistice, adâncind opoziţia fundamentală dintre inteligibil şi perceptibil, dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaştere inteligibilă şi obiectele realităţii de referinţă.

În mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic se realizează într-un mod unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele de ocurenţă şi coocurenţa lor în construcţie punând în lucrare o prelucrare spe­cială a sinonimiei, omonimiei, antonimiei etc, încât se poate spune că locutorul elaborează un cod special, un sistem singular realizat într-un mesaj singular. Lucrul acesta nu trebuie înţeles în mod mecanic ; în măsura în care un mesaj are funcţie poetică predominantă, el constituie o construcţie inten­ţionat elaborată ca deviere, creată sau inventată, care adaugă ceva la codul existent, este o operaţie de stilizare specifică, aducînd în mesaj montaje structurale neprevăzute în nici unul dintre codurile preexistente. Acest adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie textului poetic, nu intervine în raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul unei neîntrerupte creati­vităţi, ci în raport cu elasticitatea codului existent în limitele căruia are loc inovaţia. Astfel, putem spune Doar izvoarele suspină,/ Pe când codrul negru tace, pentru că am introdus inovaţia ceva suspină în loc de cineva suspină şi ceva tace în loc de cineva tace, adică am asigurat compatibilitatea semantică între izvor şi a suspina şi între codru şi a tăcea prin înlocuirea semului /-Animat/ cu / + Animat /, în componenţa semantică a celor două substantive. Nu este cazul acum să intrăm în detalii asupra mecanismului acestor modi­ficări semantice ; menţionăm însă, încă o dată, că funcţia poetică nu trebuie căutată numai în poezie, deoarece şi în enunţuri ca vara, tot satul se trezeşte în zori sau se înţeleg din ochi este posibilă o asemenea interpretare. Mesajul în care funcţia poetică este predominantă are o redundanţă foarte scăzută, mai ales la nivel semantic, dar nici acest lucru nu este o „normă” a funcţiei poetice, deoarece şi banalul poate dobândi această virtute funcţională, dacă este folosit  acolo unde nu ne-am aştepta, adică chiar în poezie, ca în versurile lui Topârceanu : Nu e chip de dimineaţă/ Să mai baţi trotuarele / Că-ntr-o  clipă îţi îngheaţă / Nasul şi picioarele!; pe de altă parte însă, secvenţe ca satul se trezeşte, sau se înţeleg din ochi, deşi par a fi dominate de funcţia poe­tică, nu au, evident, nici o legătură cu poezia.

Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie una din numeroasele soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema numărului şi a denumirii lor este secundară în raport cu modul în care una sau mai multe dintre ele se realizează în mesaj. Posibilităţile de coocurenţă în acelaşi mesaj a unor segmente de construcţie cu funcţii diferite nu sunt nelimitate, ci constituie o anumită ierarhie. Funcţia referenţială poate domina într-un mesaj în care apare şi funcţia expresivă, conativă sau fatică ; funcţia poetică poate domina asupra celor referenţială, expresivă sau conativă, ca în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-un alb izvor tremurător / Şi unde păsările-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor ? ; dar stabilirea dominantei este o operaţie interdependentă cu stabilirea funcţiei (sau funcţiilor) dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat de funcţie metalingvistică este incompatibil cu o funcţie fatică. De asemenea, deşi funcţia poetică nu este proprie numai poeziei, realizarea ei în mesajul dominat de funcţia referenţială sau de cea metalingvistică este foarte rară, incidentală, dacă nu total exclusă.

Admiterea coocurenţei tuturor funcţiilor în acelaşi mesaj ar duce la echivalarea lui cu limba luată în totalitate, ceea ce ar fi, evident, un nonsens.

(Iorgu Iordan, Vladimir Robu – Limba română contemporană)

Anunțuri

Rezolvarea variantei 7 – subiectele de la Evaluarea Naţională din 4 mai 2010

302 comentarii

Varianta 7 – o găsiţi aici.

Rezolvarea subiectelor

de la proba de limba română

din cadrul Evaluării Naţionale 2010

Subiectul I

A.

1. luminiş, a lumina, luminiţă

2. În structura  cu-amurg cratima indică faptul că două cuvinte diferite ( prepoziţia cu şi substantivul amurg ) se rostesc împreună ( prepoziţia şi primul sunet din substantiv formează  împreună o silabă). Această rostire împreună are drept consecinţe în plan prozodic păstrarea măsurii de 8 silabe a versului şi păstrarea ritmului trohaic.

În structura  m-aplec cratima indică faptul că două cuvinte diferite ( pronumele reflexiv şi verbul aplec ) se rostesc împreună ( pronumele şi primul sunet din verb formează  împreună o silabă). Această rostire împreună are drept consecinţe dispariţia vocalei ă, obţinerea măsurii şi a ritmului dorite de poet  (10 silabe, amfibrahic ).

3. Poezia  înfăţişează un tablou din natură, în care seara se lasă peste apele tăcute. Sufletul eului liric este încărcat de melancolie şi reverie. Versurile citate creează o imagine sonoră discretă, în care murmurul apei se aude tot mai încet. Efectul auditiv este creat în special de folosirea substantivului murmur, cu o sonoritate sugestivă. Epitetul moale contribuie la senzaţia de stingere treptată a zgomotului făcut de ape.

4. aur pur – metaforă; (suie) stingher – epitet; linia ţărmului ca un tăiş – comparaţie;

5. imagini vizuale :     Seara şi-a tras aur pur / Sub bărci de pescar…

Păsări se duc în lumină…

Linia ţărmului ca un tăiş:/ Sus, ostrov de humă…

imagini auditive:         Murmurul apei tot mai / Moale s-a stins împrejur…

Insulă,  pace deplină…

Cântecul suie stingher / Pe braţe fluide la cer…

B.

Subiectul II

A.

1. Titlul textului este „În vacanţă cu aparatul foto”.

Ca să obţinem poze de peisaj reuşite trebuie să studiem bine spaţiul apropiat şi să hotărâm ce anume poate fi pus în evidenţă.

Două mijloace importante utilizate când fotografiem sunt setarea aparatului şi alegerea momentului din zi. (Mai sunt şi: fixarea punctului de unde vom fotografia şi alegerea elementelor compoziţionale.)

2. o câmpie vastă, o pădure luxuriantă, un munte impunător, o cascadă copleşitoare

3. c

4. căutaţi – verb predicativ; detaliile – substantiv comun.

B.

Semnificaţia titlului unei poezii

63 comentarii

Redactează o compunere de 10 – 15 rânduri în care să prezinţi semnificaţia titlului poeziei Noapte de iarnă prin raportare la conţinutul fragmentului citat. În compunerea ta, trebuie:

– să ilustrezi relaţia dintre titlu şi conţinutul fragmentului de text liric;                                 4 puncte

– să evidenţiezi două mijloace artistice prin care este susţinută ideea sugerată de titlu;      4 puncte

– să ai o structură adecvată tipului de text şi cerinţei formulate;                                       2 puncte

– să te înscrii în limitele de spaţiu indicate.                                                                                  2 puncte

PLANUL COMPUNERII COMPUNERE
  1. Introducere

–         un enunţ general despre poezie şi poet

II. Cuprins

–     un enunţ în care arătăm despre ce este vorba în poezie ;

–    o afirmaţie despre rolul titlului

–         prezentarea conţinutului textului strofă cu strofă

– imagini

– figuri de stil

– idei, sentimente transmise de autor

« Noapte de iarnă » este una dintre cele mai frumoase poezii ale lui George Topârceanu.Poetul creează tabloul unei nopţi de iarnă, în care zăpada se aşterne peste oraşul tăcut.Titlul anticipează conţinutul poeziei, orientând lectura şi iniţiind o stare sufletească melancolică.

Prima strofă conturează o imagine vizuală care are în centru siluetele plopilor din oraşul adormit sub ninsoare. Autorul surprinde frumuseţea şi strălucirea fulgilor de nea,  prin folosirea metaforei “mărgăritare”. Se transmite totuşi o stare de melancolie, mai ales datorită epitetelor “solitare”, “neclintit”, şi comparaţiei “plopii … visători ca amorezii ». Putem presupune că eul liric suferă din dragoste.

Strofa a doua conţine acelaşi amestec de frumuseţe feerică şi tristeţe melancolică. Tabloul vizual este îmbogăţit cu imaginea pomilor, a caselor şi a felinarelor acoperite cu zăpadă. Frumuseţea feerică este sugerată de comparaţia “lume ca din basme”. Tristeţea melancolică este transmisă de epitetele « tristă », « somnoroase », « neclintită », « bizare ».

Ultima strofă accentuează frumuseţea şi strălucirea tabloului, scoţând în evidenţă sentimentul de încântare în detrimentul celui de melancolie. Fumurile care ies pe hornuri închipuie o colonadă, zăpada se aşază în « capiteluri » pe trunchiurile copacilor, iar prin crengile copacilor aşază buchete de fulgi care se scutură uşor. Strofa abundă în figuri de stil. Epitetele « albă », « cochete », metaforele « colonadă », « capiteluri », « flori de marmură », « ghirlandă de buchete », « petale », « roi de fluturi » contribuie toate la crearea unui sentiment de încântare şi gingăşie.

  1. Încheiere

– concluzie – reluăm ideea cu rolul titlului

Poezia se numeşte « Noapte de iarnă ». Titlul (format din două substantive cu potenţial liric) sintetizează conţinutul poeziei, în care este descris un tablou nocturn şi hibernal, care sugerează discret, prin noapte şi frig,  singurătatea şi tristeţea eului liric în ipostază de îndrăgostit fără speranţă.

%d blogeri au apreciat asta: