Exerciţiul 2 / pag. 11, manual ART, clasa IX

8 comentarii

Ex. 2 / pag. 11

Î: Observă privirea îngăduitoare sugerată de autor prin versul: Ea cam neroadă, dânsul cam netot. Comentează din această perspectivă semnificaţia cuvintelor neroadă şi netot.

R: În „Pedeapsa”, Adam şi Eva, convinşi că Dumnezeu nu-i vede, fiind culcat, îi încalcă porunca şi fură poame din mărul interzis. Evident, sunt prinşi, pentru că:

Nu se-aşteptau că  Domnul vede tot;

Că ochiul lui deschis, într-adevăr,

Şi depărtările le vede în răspăr.

Naivitatea celor doi de a-şi imagina că Dumnezeu doarme este exprimată poetic prin epitetele neroadă şi netot, precedate amândouă de adverbul de aproximaţie cam:

Ea cam neroadă, dânsul, cam netot…

Întrucât sub masca secvenţelor biblice se ascund de fapt nişte secvenţe familiale, cu un tată preocupat de educaţia celor doi copii ai săi  cam năzdrăvani, cele două epitete trebuie citite în această cheie. Ele sugerează că micuţii sunt prostuţi închipuindu-şi că nu vor fi descoperiţi. Privirea poetului este îngăduitoare, întrucât gândul lui nu se îndreaptă către Adam şi Eva, cei din textul biblic, ci către cei doi copii despre care este vorba de fapt în aceste Versuri de abecedar.


Meditaţii on-line la limba română

"Pedeapsa", de Tudor Arghezi, ex. 11-13/pag. 12, manualul ART, clasa a IX-a

9 comentarii

Ex. 11 / pag. 12

Î: Prezintă aspecte care conferă celor trei poezii argheziene o notă ludică, diferită de mesajul sacru transmis de textul biblic.

R: Inspirându-se din  Vechiul Testament, Tudor Arghezi oferă cititorului în ciclul de poezii Tablouri biblice (Versuri de abecedar) o viziune personală, necanonică, a modului cum Dumnezeu i-a conceput pe primii oameni: Adam şi Eva. Păstrând coordonatele textului biblic, autorul construieşte un univers diferit, marcat de puternice accente ludice.

Subtitlul Versuri de abecedar ne lămureşte încă din start asupra principiului constructiv al acestor poezii. Arghezi îşi propune să prezinte aspecte din Biblie pe înţelesul copiilor de clasa I, prin urmare va transforma lumea Vechiului Testament în ceva familiar copiilor. Dumnezeu devine un tată atent şi sever, iar Adam şi Eva nişte copii jucăuşi şi, uneori, neascultători. Toate scenele biblice sunt privite deci din această perspectivă. Adam şi Eva, abia creaţi, îşi julesc nasul prin urzicile Raiului, se hârjonesc cu gâzele şi iezii, dorm dimineaţa cât vor, nu se duc la şcoală, fură mere din pom, se pârăsc unul pe altul. Este evident că, privite astfel, scenele biblice îşi pierd solemnitatea sacră din Vechiul Testament, se desacralizează deci, păstrându-şi doar funcţia moralizatoare, exprimată, şi aceea, în notă umoristică, pe înţelesul celor mici: ai furat, ai minţit, eşti pedepsit!

În concluzie, Arghezi se joacă, prezentând Biblia pe înţelesul – şi pentru uzul –  lui Miţu şi Baruţu. Ludicul disipează sacrul, dar păstrează eticul în formă digerabilă.

Ex. 12 / pag. 12

Î: Ce motive poţi identifica în acest ciclu?

R: În acest ciclu se pot identifica, pe lângă motive biblice precum motivul creaţiei omului, motivul creaţiei femeii, motivul păcatului originar, motivul alungării din Rai, şi motive profane, ca motivul copilăriei fericite.

Ex. 13 / pag. 12

Î: Explică semnificaţia pe care o sugerează subtitlul acestui ciclu: Versuri de abecedar.

R: Subtitlul Versuri de abecedar sugerează că Arghezi nu îşi propune o abordare serioasă şi gravă a secvenţelor  biblice, ci le foloseşte ca pretext pentru  o incursiune amuzată şi amuzantă în lumea copilăriei, cu finalitate moralizatoare. Un abecedar al moralei, ce e bine şi ce e rău pe înţelesul copiilor, sub autoritatea Cărţii Sfinte.


Meditaţii on-line la limba română

"Tablouri biblice", de T. Arghezi, ex. 7 / pag. 11, manualul ART, clasa a IX-a

2 comentarii

Ex. 7 / pag. 11

Comentează valoarea aforistică a versurilor:

Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna

Mai tare decât faptele minciuna.

Un aforism este o cugetare care redă într-o formă concisă, expresivă şi memorabilă un adevăr important despre viaţă. Prin urmare, două sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o formulare pentru a avea valoare aforistică: să aibă un conţinut apt să transmită un adevăr general-uman şi să aibă o formă concisă, expresivă, memorabilă.

E de discutat dacă versurile argheziene îndeplinesc aceste două condiţii.

S-o luăm cu forma. Într-adevăr, versurile sunt memorabile. Concise, regulate, ritmate şi rimate, ele sunt foarte percutante. Inversiunea scoate în evidenţă cuvântul-cheie: minciuna; adverbul întotdeauna conferă valoare de perenitate ideii, iar prezenţa lui Dumnezeu asigură autoritatea necesară oricărui adevăr esenţial. Sonoritatea dură, de nicovală izbită de baros, a versurilor, e dată de aliteraţia produsă prin repetarea, pe un spaţiu foarte îngust, a consoanelor dentale „t” şi „d”: …loveşte-ntotdeauna mai tare decât faptele… Forma versurilor sugerează într-adevăr un adevăr implacabil, ca o sentinţă definitivă şi irevocabilă.

Dacă şi conţinutul exprimă adevărul  este însă îndoielnic. Ce fac cei doi? Fură şi astfel încalcă porunca lui Dumnezeu. Apoi se sperie şi mint. Ce este mai condamnabil din punctul de vedere al divinităţii creştine: furtul sau minciuna? Arghezi spune că minciuna. Dar… Dacă e să respectăm strict cuvântul biblic, între cele zece porunci, să nu furi este a opta, iar să nu minţi nici nu apare decât într-o formă foarte particulară: Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

Prin urmare, într-o formă aforistică foarte expresivă, Arghezi exprimă, mai degrabă, un adevăr personal, pe care, pentru a-i spori autoritatea, i-l atribuie lui Dumnezeu. Ţinând cont însă de faptul că, de fapt, secvenţele biblice nu sunt altceva decât scene familiale deghizate, pentru un tată grijuliu cu educaţia copiilor săi, minciuna poate să fie mult mai gravă decât micul furt provocat de poftă.

"Pedeapsa", de Tudor Arghezi – întrebări şi răspunsuri

5 comentarii

7) Î: Comentează valoarea aforistică a versurilor: „Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna.”

R: Fundamentul doctrinei creştine este pocăinţa. Orice om care a greşit poate dobândi iertarea lui Dumnezeu, dacă recunoaşte că a greşit şi se căieşte. Versurile lui Arghezi la asta se referă. Adam şi Eva au greşit: au mâncat din fructul oprit. Fapta e grea, dar Dumnezeu i-ar ierta, dacă ei ar recunoaşte cinstit că au greşit. Ei însă nu recunosc, ci aruncă vina unul pe altul şi, în final, pe şarpe. De aceea, Dumnezeu îi alungă din Rai: pentru că nu-şi recunosc greşeala şi nu se căiesc. Acesta este sensul versurilor lui Arghezi, chiar dacă pare contradictoriu, întrucât Adam şi Eva nu cunoşteau Binele şi Răul. Ludicul explică totul. Totul e un joc.

9) Î: Explică jocul de cuvinte, expresie a măiestriei artistice a poetului, din versurile: „De mişelie, nu atât de furt/ Răspunsul fu aspru şi scurt.” (furt – fu – scurt).

R: Arghezi este un maestru al cuvintelor. Concentrând la maximum expresia, el obţine efecte artistice deosebite. Versurile citate se referă la reacţia divină la minciuna primilor doi oameni. Ele sunt discursive, aproape fără figuraţie artistică, conţinând doar o singură inversiune ( ce-i drept foarte complexă ) care pune în poziţie tare motivul alungării din Rai: „de mişelie”. Forţa versurilor stă însă în numărul mare de substantive şi adjective denumind concepte-cheie: „răspuns”, „mişelie”, „furt”, „aspru”, scurt”. Aliteraţia obţinută prin repetiţia consoanei „r” sugerează la rândul ei hotărârea rapidă şi nestrămutată a Creatorului decis să nu tolereze minciuna. Ca joc de cuvinte, în seria „furt-fu-scurt”, sesizăm cum cuvântul „furt” este format din sunetele cuvântului „fu” plus sfârşitul cuvântului „scurt”: „fu(scu)rt”.

10) Compară aceste două exemple din lirica argheziană şi arată asemănarea în privinţa topicii:
a) Adam pe Eva lui o a pârât. (Pedeapsa)
b) Şi Dumnezeu, ce vede toate,
In zori, la cinci şi jumătate,
Pândind, să iasă, prin perdea,
O a văzut din cer pre ea. (Mahniri)

R: Arghezi abordează o tematică religioasă, de aceea el încearcă să se apropie de rostirea veche, biblică. În această linie se înscrie şi antepunerea complementului direct faţă de verb „o a pârât” sau „o a văzut”, specifică unei limbi arhaice, folosită în cărţile bisericeşti. În limba de azi complementul direct este aşezat după verb: „a pârât-o”, „a văzut-o”.

––––––––––––––––––––––

Meditaţii on-line la limba română

"Porunca", de Tudor Arghezi

5 comentarii

istvanhenry: stiti versurile din poezia „Porunca” din T.Arghezii : Ai auzit? Am auzit? Ce fel ? Ca se manie Domnul, insusi el?
istvanhenry: profesorul ne-a zis sa explicam putin
istvanhenry: despre ele
istvanhenry: ne-a dat el asa
istvanhenry: nu e un exercitiu
istvanhenry: si nu am nicio idee in privinta acestor versuri
Ionel – Dumitru Nedelcu: Trebuie să ai toată poezia în faţă şi să legi versurile acestea de restul.
istvanhenry: pai o am
istvanhenry: am citit-o
istvanhenry: dar nu imi dau seama ce sa sa spun
Ionel – Dumitru Nedelcu: Aici avem dialogul dintre Adam şi Eva, după ce D-zeu le-a interzis să se atingă de pom.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Mai sus avem replica lui D-zeu:
Ionel – Dumitru Nedelcu: -„Din pomul acesta, Evo şi Adame,
Să nu v-atingeţi nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaşteţi ce v-aşteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.”
Ionel – Dumitru Nedelcu: Rămaşi singuri, cei doi comentează.
istvanhenry: Numai atat?
Ionel – Dumitru Nedelcu: Discutăm, nu?
istvanhenry: Profesorul ne-a zis sa scriem ceva mai complex.
istvanhenry: Da.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Ce spun cei doi în scurtul lor dialog?
istvanhenry: -Ai auzit ?
istvanhenry: -Am auzit !
istvanhenry: Ce fel?
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nu le vine să creadă.
istvanhenry: Ca se manie Domnul insusi el.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nu le vine să creadă că D-zeu se poate mânia pe ei.
Ionel – Dumitru Nedelcu: În nevinovăţia lor, neştiind ce este bine şi ce este rău, nu înţeleg de ce se mânie.
istvanhenry: Aha.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Până atunci nu fuseseră opriţi de la nimic,
Ionel – Dumitru Nedelcu: făcuseră tot ce vruseseră ei.
istvanhenry: Cei doi dau dovada de naivitate.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Exact.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Sunt în Rai, nu uita, înainte de păcat.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nu ştiu ce e bine şi ce e rău.
istvanhenry: Normal.
istvanhenry: In mintea lor era prezent doar jocul si gluma.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nu ştiu să facă distincţia dintre ele.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Exact.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Fericirea deplină.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Sunt ca pinguinii aceia de pe banchiza de la Polul Nord, care nu se sperie de oameni, pentru că nu au văzut niciodată aşa ceva şi nu se simt în niciun fel ameninţaţi.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nici celor doi nu le e frică de D-zeu.
Ionel – Dumitru Nedelcu: De fapt, ei nici nu ştiu ce-i aceea frică.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Obişnuiţi să-şi îndeplinească toate poftele, nu-l iau în serios pe D-zeu.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Se vor lăsa duşi de tentaţie, pentru că nu ştiu să reziste vreunei tentaţii.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Ei încalcă porunca lui D-zeu firesc, cu naturaleţe. Aşa erau construiţi.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Chiar D-zeu îi făcuse aşa.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Nu înţeleg de ce s-a supărat pe ei.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Şi i-a dat afară din Rai.
Ionel – Dumitru Nedelcu: Şi odată cu ei
Ionel – Dumitru Nedelcu: …
Ionel – Dumitru Nedelcu: şi pe noi.

––––––––––––––––––––––

Meditaţii on-line la limba română

Bacalaureat: subiectul I – varianta 12

Lasă un comentariu

Să citim mai întâi subiectul.
A Limba Romana i 012 http://d.scribd.com/ScribdViewer.swf?document_id=12898971&access_key=key-1c67jgmeq4mbl3d3964r&page=1&version=1&viewMode=

PROPUNERE DE REZOLVARE
1. a purcede – a pleca
2. În această poezie este vorba despre dorinţa eului liric de a primi un semn de la Dumnezeu. Întrucât poezia se termină fără ca această dorinţă să se împlinească, eul liric rămâne în aşteptare. Punctele de suspensie sugerează această aşteptare. Aşteptarea continuă…
3. Îngerii florilor de mai au deschis şampania: a venit primăvara! Noapte de noapte în amintire îmi răsare steaua iubirii noastre.
4. Indicativul exprimă o acţiune sigură, reală. În strofa I verbul „vreau” la indicativ prezent comunică dorinţa reală a eului liric de a primi un semn de la Dumnezeu. În strofa a doua verbele „mor” şi „pier” transmit scurgerea ineluctabilă a timpului.
5. Tema poeziei este relaţia omului cu Dumnezeu. Unul din motivele prin care această temă se realizează este motivul îngerului.
6. Eul liric are o prezenţă explicită în discursul poetic. Aceasta se manifestă prin forme de persoana I singular ale pronumelui personal ( „mie”, „mi-„ ) şi, mai ales, ale verbului ( „nu cer”, „să dau”, „vreau” etc. ).
7. Sentimentul dominant transmis de poezie este frământarea cauzată de nesiguranţa existenţei lui Dumnezeu.
8. Strofa întâi conţine expresia căutării evidenţei lui Dumnezeu. Eul liric se adresează divinităţii cerându-i să-i vorbească. Trece printr-o stare sufletească dureroasă. Are nevoie de certitudinea existenţei lui Dumnezeu. Sentimentul este numit direct în versul al doilea (prin substantivul „suferinţă”), iar intensitatea lui este sugerată prin epitetele „recea” şi „încruntată”. De remarcat familiarismul adresării. Eul liric simte nevoia unei relaţii apropiate cu Dumnezeu, aşa cum a citit în Biblie că se întâmpla în vechime, de aceea se adresează acestuia deschis, cu îndrăzneală şi umilinţă în acelaşi timp, ca unui tată. Expresie a acestei familiarităţi este în primul rând locuţiunea verbală „să-ţi dau ghies” al cărei prim sens este „ a da cuiva o lovitură uşoară cu cotul”.
9. Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic, prin folosirea în poezie a cuvintelor considerate de obicei „nepoetice”. Astfel, în textul nostru, întâlnim expresii familiar – populare, precum „ a da ghies” şi „a pune picioru-n bătătură”. Un alt semn de noutate este libertatea prozodică. Arghezi grupează versurile în strofe diferite ca mărime: când de patru versuri, când de opt, când de două. De asemenea, măsura versului variază: are când 11 versuri, când 10 versuri, când 8 versuri.

%d blogeri au apreciat asta: