Alexăndrel-Vodă şi Ionuţ Jder

4 comentarii

Clasa a IX-a, manualul ART

Ex. 10 / p. 151
Î: Reciteşte paragrafele de mai jos:

În acest timp Alexăndrel-Vodă lepăda dulama şi primea de la un slujitor sabia; se întorsese cătră ameninţări zâmbind cu nepăsare. Dintrodată în înfăţişare i se arătă semeţia şi-i sclipeau în aburul lunii ochii, pândind vânătoreşte şi pieziş.
Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii viitoare. Îşi ferise calul în tufe, îşi descânta uneltele aplecându-se asupra lor. Ca şi oştenii de meserie se dosise după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă rânduială în lume, se gândi el, şi trebuie să se ţie în orice împrejurare cu multă fală!

Compară atitudinea lui Alexăndrel-Vodă, respectiv, a lui Ionuţ în faţa primejdiei, referindu-te la unul dintre următoarele aspecte:
– statutul social pe care îl reflectă fiecare portret;
– trăsătura morală evidenţiată (pentru fiecare personaj);
– procedeele de caracterizare (gesturile şi mimica fiecăruia);
– figuri de stil utilizate pentru fiecare portret;
– semnificaţia reflecţiei lui Ionuţ (monologul interior).

R: Atitudinile celor doi sunt diferite. Ele reflectă în primul rând statutul social diferit al celor doi. Alexăndrel-Vodă este os domnesc, viitor domnitor. Este educat în spiritul mândriei originii şi statutului său. Nu are teamă şi nu trebuie să arate că ar avea. Pregătit să lupte oricând, aşteaptă cu nerăbdare confruntarea. Atitudinea sa emană superioritate, orgoliu, curaj, dispreţ faţă de moarte şi de duşmani.
Pe de altă parte, Ionuţ Jder este soldat şi se comportă ca atare. E conştient de răspunderea sa – are în grijă persoana viitorului domn -, de aceea este precaut. Nu-şi poate permite să se arate semeţ în faţa lui Alexăndrel, pentru că asta ar jigni autoritatea domnească. Este însă la fel de curajos ca acesta şi se pregăteşte cu seriozitate de luptă.
Pentru a-i prezenta pe cei doi, Sadoveanu foloseşte caracterizarea indirectă. Trăsăturile de caracter ale lui Alexăndrel reies mai ales din mimica lui. Îl vedem „zâmbind cu nepăsare” în faţa primejdiei. Are înfăţişare semeaţă, iar ochii îi sclipesc „în aburul lunii”, „pândind vânătoreşte şi pieziş”. Deşi el este cel atacat, are atitudinea sigură de sine a animalului de pradă ieşit la vânătoare. Ionuţ Jder este caracterizat tot indirect, dar nu prin mimică, ci prin gesturile sale. Îl vedem pregătindu-se de luptă: îşi ascunde calul între tufe, se aşază în dosul unui copac şi îşi verifică armele. Pentru a sublinia înţelepciunea tânărului oştean, Sadoveanu introduce un scurt monolog interior al acestuia din care reiese că acesta înţelege şi acceptă diferenţa de statut şi atitudine dintre el şi coconul domnesc.
În prezentarea lui Alexăndrel, Sadoveanu foloseşte şi câteva figuri de stil. Metaforele „sclipeau” şi „aburul”, precum şi epitetele „vânătoreşte” şi „pieziş” contribuie la conturarea apariţiei spectaculoase, de felină de pradă ieşită la vânat, a tânărului viitor voievod.
Portretul lui Ionuţ Jder este simplu, lipsit de podoabe artistice, doar metafora „descânta” accentuând încă o dată seriozitatea şi responsabilitatea oşteanului.

Ex. 11/p.152
Î: În următorul capitol al romanului (XII), un lotru / un adversar îi caracterizează în mod direct pe cei doi adolescenţi:
…nici n-am crezut noi vreodată să avem asemenea nacaz cu nişte fecioraşi nebuni. Este mai cu samă unul la care am stat şi ne-am uitat ca la Belzebut. Vrednic şi cu semeţie se ţine coconul, iar noi nu-i putem face nicio stricăciune. Însă tovarăşul său are într-însul jaratic şi piper.
Având în vedere această mărturie, precizează trăsătura dominantă a fiecăruia dintre cei doi adolescenţi. Cine crezi că a învins în luptă: tinerii moldoveni sau adversarii lor?
R: Din mărturia lotrului reiese că Alexăndrel este un tânăr capabil, bun oştean şi mândru în atitudine, iar Ionuţ Jder este ager şi vijelios în luptă, admirat chiar şi de duşmani pentru calităţile sale. Lotrul recunoaşte deschis superioritatea adversarilor săi, de aceea ne putem închipui că nu au reuşit să-l prindă pe coconul domnesc, fiind învinşi în luptă de moldoveni.

Reclame

O caracterizare a lui Ionuţ Jder

Lasă un comentariu

Ionuţ (Onu) Jder

Erou principal al trilogiei, Ionuţ este fiul cel mai mic al comisului Manole Păr-Negru. După ce mama sa, Oana, sora arhimandritului Amfilohie Şendrea, moare, este crescut de starostele Nechifor Căliman, apoi jupâneasa Ilisafta îl adoptă, fără a avea reacţii de respingere.

In primul volum mai ales, dar şi în celelalte două părţi ale romanului, într-o secţiune importantă, se ilustrează formarea personalităţii acestuia. Deoarece la început nu este format caracterologic, personajul se află în situaţia de a acumula experienţă.. În acest sens, trebuie să se mişte într-o serie de contexte semnificative.

La început cunoaşte prietenia, în frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă, apoi prima situaţie erotică — dragostea juvenilă pentru jupâniţa Nasta. Face cea dintâi faptă de vitejie când îl salvează pe fiul domnitorului din capcana în­tinsă de oamenii hoţului Grigorie Gogolea. In lupta contra tătarilor se dove­deşte a fi un bun oştean. În continuare nu ezită să facă o ispravă nebunească: fuge de acasă pentru a o recupera pe Nasta din seraiul lui Suleiman-Beg. Deşi este maturizat fizic şi ostăşeşte, acţiunea de acum a lui Ionuţ este infantilă.

Urmează, din ordinul lui Vodă, recluziunea la Cetatea Neamţ, participarea la vânătoarea ritualică de la Izvorul Alb, expediţia la Volcineţ, în Polonia, pentru redobândirea jupânesei Maruşca.

La reîntoarcere, eroul apare schimbat, total spiritualizat, încât la cetatea Crăciuna, cuviosul Nicodim, fratele său mai mare, nu îl recunoaşte la prima vedere. Bătălia de la Vaslui, unde Ionuţ se remarcă, îi certifică încă o dată vitejia, înţelepciunea, bărbăţia şi devotamentul pentru domn şi ţară.

Ionuţ este, în bună măsură, un personaj picaro văzut în mers, cinetic. Mo­bilitatea sa se verifică mai ales în situaţii dificile. Când ucenicia ia sfârşit, după ce se iniţiază în tainele vieţii şi ale societăţii, Ionuţ ocupă un loc în ierarhia societăţii şi în cea familială. Acum el dobândeşte un nou nume. La începutul fiecărei etape prin care va trece, personajul este fixat în câte un portret-prezentare: ”Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii”. Treptat, în prezentarea personajului, di­mensiunea interioară câştigă teren: „Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos (…) Era fără linişte; îi plăceau toate zburdălniciile. Învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului de la starostele Căliman”.

Ionuţ este observat cu atenţie de cei cu care intră în relaţie de influenţă. Alexăndrel Vodă, ca şi ceilalţi din preajma lui Ionuţ, emit calificative: „Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi  credinţă”.  Nicodim constată: „Am înţeles că în acel copil e pulbere   de                                                                                                                                                                                                                                                    puşcă”,      iar    Onofrei, fiul lui Nechifor Căliman, adaugă: „E

bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte”.

Maturizarea sa se produce lent, fapt pentru care Samoilă, întocmai ca şi tatăl său, îl compară pe Ionuţ cu un „mânz”, motivând că „tot n-a uitat să zburde fără grijă”.

Comisul Simion este unul dintre dascălii fratelui mai mic: „Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor”. Un alt instructor moral este Ilisafta, care, când îl socoteşte ”bărbat în toată puterea”, îi recomandă însurătoarea devreme. Un adevărat îndrumător spiritual este arhimandritul Amfilohie Şendrea, iar acesta când îl vede în pragul desăvârşirii uceniciei declară: A venit vremea că ai ajuns la bărbăţie”, şi îl pregăteşte pentru ultimul examen: călătoria strategică în Imperiul Otoman. Reîntoarcerea marchează metamorfoza sa morală, căci Ionuţ începe să citeas­că lumea şi să o interpreteze, reuşind să pătrundă şi în tainele sufletului său.

Educaţia lui Ionuţ înseamnă adeziunea la sistemul de valori morale în care crede. Familia, virtutea, eroismul, sacrificiul pentru domn şi ţară sunt pe pri­mul plan.

Ionuţ (Onu) Jder

Erou principal al trilogiei, Ionuţ este fiul cel mai mic al comisului Manole Păr-Negru. După ce mama sa, Oana, sora arhimandritului Amfilohie Şendrea, moare, este crescut de starostele Nechifor Căiiman, apoi jupâneasa Ilisafta îl adoptă, fără a avea reacţii de respingere.

In primul volum mai ales, dar şi în celelalte două părţi ale romanului, într-o secţiune importantă, se ilustrează formarea personalităţii acestuia. Deoarece la început nu este format caracterologic, personajul se află în situaţia de a acumula experienţă.. În acest sens, trebuie să se mişte într-o serie de contexte semnificative.

La început cunoaşte prietenia, în frăţia de cruce cu Alexăndrel-Vodă, apoi prima situaţie erotică — dragostea juvenilă pentru jupâniţa Nasta. Face cea dintâi faptă de vitejie când îl salvează pe fiul domnitorului din capcana în­tinsă de oamenii hoţului Grigorie Gogolea. In lupta contra tătarilor se dove­deşte a fi un bun oştean. În continuare nu ezită să facă o ispravă nebunească: fuge de acasă pentru a o recupera pe Nasta din seraiul lui Suleiman-Beg. Deşi este maturizat fizic şi ostăşeşte, acţiunea de acum a lui Ionuţ este infantilă.

Urmează, din ordinul tui Vodă, recluziunea la Cetatea Neamţ, participarea la vânătoarea ritualică de la Izvorul Alb, expediţia la Volcineţ, în Polonia, pentru redobândirea jupânesei Maruşca.

La reîntoarcere, eroul apare schimbat, total spiritualizat, încât la cetatea Crăciuna, cuviosul Nicodim, fratele său mai mare, nu îl recunoaşte la prima vedere. Bătălia de la Vaslui, unde Ionuţ se remarcă, îi certifică încă o dată vitejia, înţelepciunea, bărbăţia şi devotamentul pentru domn şi ţară.

Ionuţ este, în bună măsură, un personaj picaro văzut în mers, cinetic. Mo­bilitatea sa se verifică mai ales în situaţii dificile. Când ucenicia ia sfârşit, după ce se iniţiază în tainele vieţii şi ale societăţii, Ionuţ ocupă un loc în ierarhia societăţii şi în cea familială. Acum el dobândeşte un nou nume. La începutul fiecărei etape prin care va trece, personajul este fixat în câte un portret-prezentare: ”Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii”. Treptat, în prezentarea personajului, di­mensiunea interioară câştigă teren: „Avea înclinare spre deşertăciune şi strai frumos (…) Era fără linişte; îi plăceau toate zburdălniciile. învăţase cu uşurinţă, de mititel, meşteşugurile vânatului de la starostele Căliman”.

Ionuţ este observat cu atenţie de cei cu care intră în relaţie de influenţă. Alexăndrel Vodă, ca şi ceilalţi din preajma lui Ionuţ, emit calificative: „Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi credinţă”. Nicodim constată: „Am înţeles că în acel copil e pulbere de puşcă”, iar Onofrei, fiul lui Nechifor Căliman, adaugă: „E

bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte”.

Maturizarea sa se produce lent, fapt pentru care Samoilă, întocmai ca şi tatăl său, îl compară pe Ionuţ cu un „mânz”, motivând că „tot n-a uitat să zburde fără grijă”.

Comisul Simion este unul dintre dascălii fratelui mai mic: „Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor”. Un alt instructor moral este Ilisafta, care, când îl socoteşte bărbat în toată puterea”, îi recomandă însurătoarea devreme. Un adevărat îndrumător spiritual este arhimandritul Amfilohie Şendrea, iar acesta când îl vede în pragul desăvârşirii uceniciei declară: A venit vremea că ai ajuns la bărbăţie”, şi îl pregăteşte pentru ultimul examen: călătoria strategică în Imperiul Otoman. Reîntoarcerea marchează metamorfoza sa morală, căci Ionuţ începe să citeas­că lumea şi să o interpreteze, reuşind să pătrundă şi în tainele sufletului său.

Educaţia lui Ionuţ înseamnă adeziunea la sistemul de valori morale în care crede. Familia, virtutea, eroismul, sacrificiul pentru domn şi ţară sunt pe pri­mul plan.

%d blogeri au apreciat asta: