Se dă textul:

— Doăsp’ce trecute, Măndico! ce naiba faci, soro?
Așa strigă cocoana Lucsița, foarte nervoasă, intrând în odaia unde-și face toaleta madam Piscopesco.
Iar madam Piscopesco, din fața oglinzii, răspunde și mai nervoasă:
 — Uf! lasă-mă dracului și dumneata, mamițo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? fir-ar afurisită să fie! 
Dobitoaca este guvernantă la copii, și piaptană și pe madam Piscopesco; cocoana Lucsița este mama lui madam Piscopesco, iar madam Piscopesco este soția lui d. Piscopesco, proprietarul uneia dintre cele mai elegante și mai confortabile vile din Sinaia, vilă care poartă frumosul nume al fiicei cocoanei Lucsiții, vila „Esmeralda”. De la șase ceasuri dimineața, pe când soarele nu s-a ridicat bine peste Piscul Cânelui, locuitorii vilei „Esmeralda” umblă de colo până colo, cuprinși toți ca de niște friguri.
Ce este? ce s-a-ntâmplat în familia Piscopesco pentru ca toată lumea din vila „Esmeralda” să fie așa de emoționată și de nervoasă? O bucată de bristol, care strălucește dasupra vrafului cărților de vizită lăsate de amicii din lumea mare la vila „Esmeralda”, ne va răspunde la această întrebare. Să ne aruncăm ochii pe acea bucată de bristol și vom afla că din înaltul ordin al maiestăților lor, doamna și domnul Zefir Piscopesco sunt invitați pentru astăzi, la ora 1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleș!
— Unde-i dobitoaca, mamițo? trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească! zice madam Piscopesco, ciufulindu-și tare necăjită cârlionții de la ceafă, cari nu vor să stea cum vrea dumneaei.
 — Lasă-mă, soro, să te potrivesc, îi zice coana Lucsița.
Și trage lângă fereastră-n lumină pe frumoasa ei fiică; ia fierul de frizat de dasupra flacării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el și-l vâră apoi în cârlionții rebeli.
— Ești nebună, soro! țipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară ești?… m-ai fript!
— Daca te miști! daca bâțâi mereu din picior! Fie, soro, la naiba! că prea ești nevricoasă!… A să văz.
 Și coana Lucsița se uită-n ceafa grăsulie a lui madam Piscopesco și o scuipă, pe de o parte să-i mai potolească ustureala, pe de alta să n-o deoache: în adevăr, are de ce să se mândrească o mamă. Apoi, cu mai multă atenție, supune și aranjează cârlionții rebeli așa de frumos că madam Piscopesco a și uitat de arsură.
 — Douăsp’ce și un sfert, soro! ce dracu faceți? tot nu te-ai mai isprăvit?… vrei să-ntârziem? nu face pentru ca să ne aștepte, mai ales întâia oară!
Dar madam Piscopesco, fără s-asculte vorbele domnului Zefir Piscopesco, și încovoindu-se de talia ei elegantă în fața oglinzii, așa ca să-și poată vedea turnura, întreabă:
— Sunt bine la spate, mamițo?
 — Ești surdă, soro? zbiară cu severitate d. Piscopesco; vrei să ne atârne lingurile de gât? nu face pentru ca să ne aștepte! întâia oară! înțelege-mă!
 — Uf! fir-ar a dracului și-afurisită de viață! zice madam Piscopesco. Unde-mi sunt mănușile? Caută cocoanele-n sus… caută-n jos…
 — Cheamă pe dobitoaca… Unde-i dobitoaca? fir-ar a dracului să fie! ea știe unde le-a pus.
 — Uite-le! strigă coana Lucsița.
 — Haide odată, soro! că te las și merg singur! Sunt douăsprezece și jumătate. 
Încă o privire-n oglindă. În sfârșit, madam Esmeralde Piscopesco suie în trăsură cu soțul său. 
 — La Peleș! și mai iute! zice către birjar d. Piscopesco, după ce și-a încrucișat brațele și s-a așezat bine. Birjarul mână. 
— Mamițo! strigă madam Piscopesco, uitându-se-napoi către coana Lucsița, care de pe verandă o scuipă, să n-o deoache; mamițo, bagă de seamă la cheile dulapului, că iar fură zahăr dobitoaca, fir-ar a dracului să fie! 

(I.L. Caragiale – La Peleş)

Comentează, în 30-50 de cuvinte ( 3 – 5 rânduri ) următoarea secvenţă: Eşti nebună, soro! ţipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară eşti?… m-ai fript!

Planul compunerii poate fi găsit pe celălalt blog.