Să citim cu atenţie subiectul.

A Limba Romana i 010 http://d.scribd.com/ScribdViewer.swf?document_id=12898969&access_key=key-1nddnaius4on457ptxaa&page=1&version=1&viewMode=

Atenţie! S-au schimbat mult cerinţele faţă de anul trecut.

1. vorbele, să nu spuie;
2. Cratima marchează rostirea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite: conjuncţia şi şi verbul auxiliar ar. Autorul foloseşte cratima pentru a evita hiatul şi a reduce numărul de silabe din vers. Obţine astfel măsura şi ritmul dorite, care dau muzicalitatea poeziei.
3. Le vezi? Au căzut, s-au sculat.
4. să nu spuie – să nu spună; deştele – degetele;
5. Sunt mai multe: a) mărci ale persoanei I: mele – adjectiv posesiv de persoana I; mi – pronume personal de persoana I în D. posesiv; b) mărci ale persoanei a II-a: vezi, dezmierzi – verbe la persoana II; tale, ta – adjective posesive de persoana II; c) verbul la imperativ huleşte; d) enunţul interogativ Le vezi?; e) enunţul exclamativ Huleşte-le! .
6. Problema e că nu avem imagini. Este o poezie conceptuală, fără imagini în sens concret, senzorial. Dacă totuşi avem o asemenea cerinţă, ne descurcăm cum putem: a) imagine vizuală: stele de cositor; b) imagine auditivă: Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta… .
7. Şi această poezie este o artă poetică, adică o poezie în care autorul îşi exprimă concepţia sa despre poezie. Poezia Cuvinte stricate vorbeşte despre concepţia lui Arghezi de a valorifica poetic cuvinte îndeobşte considerate nepoetice. Este aceeaşi idee exprimată astfel în cunoscuta poezie Testament: Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Această concepţie a fost numită „estetica urâtului”. Şi în poezia de faţă poetul refuză cuvintele banale, cuvintele „frumoase” şi îşi exprimă predilecţia pentru originalitate, pentru extragerea frumosului poetic din cuvinte „stricate”. Titlul denumeşte chiar tema poeziei.
8. Avem de-a face cu o poezie lipsită de imagini, o poezie de idei. De fapt, există o singură idee: aceea că poezia poate găsi resurse de expresivitate şi în cuvintele nepoetice, „stricate”. Discursul poetic afirmă, sub masca modestiei, un puternic orgoliu al unui autor conştient de forţa lui de a pune în valoare cuvinte pe care nimeni nu s-ar gândi să le folosească în poezie. Prefăcându-se că deplânge starea în care au ajuns cuvintele sale, poetul le sugerează de fapt valoarea expresivă. Versurile cele mai sugestive sunt cele  în care ele umblă prin mocirle cu stele/ De cositor/ După un mărţişor sau ar voi să culeagă roade/ Fâstâcite şi neroade/ Din sălcii nici verzi . Falsul îndemn adresat iubitei – Huleşte-le! – semnifică bănuiala poetului că acest nou tip de poezie – bazată pe valorificarea urâtului – s-ar putea să nu placă unei iubite tradiţionale, obişnuită cu poezia veche, bazată pe cuvinte convenţional considerate frumoase. De altfel, nici nu vrea un aşa cititor.