Să citim mai întâi subiectul.

A Limba Romana i 008 http://d.scribd.com/ScribdViewer.swf?document_id=12898967&access_key=key-835sjnhxnjzmcdowpdn&page=1&version=1&viewMode=

  1. Eu semăn cu tata. Eu semăn ogorul. Vezi comentariile.
  1. Prima virgulă separă un substantiv în vocativ ( „Stihuri” ) de restul enunţului. A doua virgulă separă două propoziţii principale aflate în raport de coordonare.
  2. a-şi da sufletul; a pune suflet în ceva; a fi trup şi suflet cu cineva.
  3. „Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,”
  4. „mea” – adjectiv posesiv de persoana I; „porniţi”, „scuturaţi”, „pătrundeţi”, „semănaţi” – verbe la imperativ care presupun un „eu” care le rosteşte.
  5. Stih înseamnă vers, prin extensie înseamnă poezie, literatură. În strofa a doua , poetul vorbeşte despre destinul poeziei, despre diferenţa dintre ceea ce pune autorul în cuvinte şi ceea ce ajunge la cititor. Arghezi zice aşa, cred eu: o parte din ceea ce autorul a pus în versuri ( gânduri, sentimente etc. ) se pierde în drumul spre cititor, moare pe drum. Contactul cititorului cu scriitorul se face prin carte. Cartea cuprinde cuvintele scriitorului. Într-un fel, spune autorul, literele sunt moarte, ele sunt doar nişte semne grafice. E rolul cititorului să le învie, să le dea conţinut, să trezească mesajul închis în ele de cititor. Cred că acesta e sensul metaforei „sicriu de carte”. Scriitorul e viu, sentimentele lui sunt vii. El le pune în cuvinte. Cuvintele însă sunt moarte, nu reînvie decât sub acţiunea cititorului.
  6. Folosirea repetată a verbelor la imperativ arată patetismul relaţiei dintre autor şi creaţia sa ( stihurile ). Există o intimitate între autor şi creaţia sa. În acelaşi timp, o dată cu producerea lor, stihurile capătă independenţă, se desprind de autorul lor. În mod normal imperativul arată un ordin, un îndemn, aici însă arată speranţele, dorinţele, credinţele autorului în legătură cu versurile sale.
  7. Prima strofă se referă la actul creaţiei. Poetul compune stihuri. Sunt ale lui, le iubeşte ca pe copiii lui. Le vede ca pe nişte copii, aruncaţi în lume. E îngrijorat de soarta lor, nu ştie cum vor fi receptate de cititori. Speră că le va fi bine, că se vor descurca, că vor place cititorilor. Limbajul primei strofe e figurat. În primul rând , stihurile sunt personificate, poetul li se adresează ca unor copii, ceea ce evidenţiază puternica relaţie afectivă între autor şi creaţia lui. Metafora personificatoare „şchiopătaţi” sugerează nesiguranţa iniţială a autorului în legătură cu valoarea creaţiei sale. Nu e sigur: sunt bune stihurile sau nu, vor plăcea sau nu ?.Le priveşte aşa cum părintele priveşte primii paşi ai copilului său: cu teamă, cu grijă, cu gingăşie. Comparaţia „zburaţi … ca păsările mici” sugerează chiar acest lucru. Epitetul „de catifea” aduce un plus de gingăşie, de dulceaţă a sentimentului. Strofa se încheie cu speranţa poetului că versurile sale vor avea succes. Această speranţă este exprimată figurat prin metafora „să zboare”.